Oana Raluca Cueşdeanu
Psiholog clinician & Psihoterapeut
HIPOCONDRIA
„Am o durere de cap îngrozitoare, simt că o să-mi explodeze capul, sigur am o boală gravă.” „ Mă doare excesiv de tare abdomenul, sigur am cancer…” Poate ţi s-a întâmplat şi ţie să gândeşti astfel, sau ai auzit pe cineva vorbind aşa. Persoana care suferă de hipocondrie face din sănătatea sa o obsesie şi oricine va comite greşeala să o întrebe cum se simte va primi, inevitabil, acelaşi răspuns: „mă simt rău!”
Hipocondria, (numită şi ipohondrie) , este o teamă permanentă de a suferi de o boală gravă. O persoană cu această tulburare tinde să interpreteze greşit senzaţiile normale, funcţiile organismului uman şi simptomele uşoare, ca pe o boală cu evoluţie fatală. Astfel sunetele normale ale abdomenului în timpul digestiei, transpiraţia sau petele naturale de pe piele, sunt percepute ca fiind semnele unei boli grave. Deşi prin evaluarea medicală minuţioasă şi completă nu se identifică o situaţie problematică, evaluare la care se adaugă şi asigurarea făcută de către medicul specialist că totul este normal, toate acestea nu elimină temerile hipocondriacului. Dar în cazul în care le elimină, peste câteva zile pot apare temeri legate de alt organ. El se gândeşte că nu i s-a găsit nicio afecţiune fiindcă răul nu este încă sesizabil, că tehnologia medicală nu este suficient de precisă sau că medicul îl neglijează.
Hipocondriacul dezvoltă, cel mai adesea, o atitudine de ascultare şi de hipervigilenţă faţă de corpul său, care îl fac să ia în considerare cele mai mici semne anormale, chiar şi cele mai banale manifestări somatice pentru a-şi hrăni convingerile. „Mă tem tot timpul că am ceva grav. Frica asta mi s-a accentuat către vârsta de 25 de ani, după ce mi-au murit doi prieteni de cancer.” Hipocondria poate debuta la orice vârstă, atât la femei, cât şi la bărbaţi. Cel mai adesea debutul este descris la începutul periodei adulte. Evoluţia este de regulă cronică, cu intensificări sau ameliorări ale simptomelor, dar uneori poate surveni şi recuperarea completă.
Bolile severe avute în copilărie, şi experinţa anterioară cu boala unui membru al familiei,se pot asocia cu apariţia hipocondriei. Iar stresorii psihosociali, în special moartea cuiva apropiat individului, sunt consideraţi a precipita tulburarea în unele cazuri. Relaţiile sociale devin tensionate pentru că individul cu hipocondrie este preocupat numai de condiţia sa şi adesea se aşteaptă la un tratament şi o atenţie specială. Viaţa de familie îi poate fi perturbată, pe măsură ce ea se centrează tot mai mult asupra stării de sănătate a celui “bolnav”. Adesea şi latura profesională este afectată, hipocondriacul absentând des de la serviciu. În cazurile mai severe, persoana cu hiponcondrie poate deveni complet invalidă. Adesea, astfel de indivizi au şi alte tulburări asociate- în special tulburări anxioase, depresive şi somatoforme.
Tratamentul psihiatric va combina tratamentul psihofarmacologic adecvat şi psihoterapia. Se poate recurge inclusiv la tratamente de grup psiho-educaţionale menite să-I informeze pe cei în cauză despre realitatea clinică a diferitelor afecţiuni reclamate de aceştia. Psihoterapia îl poate ajuta pe hipocondriac să-şi interpreteze mai bine senzaţiile corporale şi să lupte contra tendinţei sale de a-şi verifica neîncetat starea de sănătate. Scopul terapiei este acela de a-l îndemna pe cel în cauză să identifice unde există blocajul în gândirea sa şi apoi să descopere dacă sunt şi alte modalităţi de a privi o situaţie. Planul terapeutic va fi ales în funcţie de personalitatea individului, de gravitatea simptomelor şi de vechimea lor. Oricum, cei care suferă de hipocondrie trebuie să înţeleagă că nu vor putea scăpa de suferinţă decât dacă sunt dispuşi să înveţe să profite de viaţă, gestionându-şi mai bine temerile pe care le au.