Oana Raluca Cueşdeanu
Psiholog clinician & Psihoterapeut
FOBIILE
Termenul de fobie semnifică o teamă iraţională şi continuă de un obiect, fiinţă vie sau situaţie determinată care nu reprezintă un pericol în sine. Individul în cauză realizează că este vorba de o frică iraţională, dar suferă deoarece comportamentul său este dominat de evitarea stimului fobic şi de teama că se va confrunta cu el inopinant.
În general, în populaţie, fobiile sunt frecvente şi de natură foarte diferită. Unele persistă o viaţă, altele se estompează şi dispar spontan, cu vârsta. Indivizii preferă să evite situaţiile fobice, de cele mai multe ori evitarea în sine reprezentând de fapt problema.
Pentru a înţelege mai bine trebuie să menţionez că fobiile se împart în trei mari categorii : fobiile simple, fobiile sociale şi agorafobia.
Fobia simplă sau specifică, este teama de un anumit obiect, animal sau situaţie . Frica de ascensor, răul de înălţime, frica de tunete, păianjeni, şerpi şi câini sunt exemple obişnuite. Alte exemple pot include frica de zborul cu avionul, de zgomot, de furt, teama de a rămâne singur, teama de a vorbi în public, teama de albine, microbi, boală, etc.
Deşi nu se cunoaşte exact originea fobiilor, multe dintre ele apar după o experinţă traumatică- un copil este gata să se înece şi dezvoltă o fobie faţă de apă; un adolescent care este ascultat de profesor este luat în râs de către colegii săi de clasă şi dezvoltă o fobie faţă de vorbitul în public. Cercetările în domeniu arată că unele fobii pot fi învăţate indirect, prin observaţie. Un copil care îşi observă părinţii reacţionând prin frică la o varietate de situaţii poate dezvolta aceleaşi reacţii pentru situaţiile respective. Alte studii vorbesc despre posibilitatea transmiterii genetice a fobiilor. Rudele de gradul întâi ale persoanelor cu fobii sunt de 3 -4 ori mai predispuse decât alţii să aibă o fobie. Cu toate acestea există situaţii în care individul nu poate descrie un eveniment psihotraumatizant despre care poate spune că stă la originea fobiei. Fobia se instalează de regulă gradat, ca rezultat al repetării unor experienţe mai mult sau mai puţin anxiogene .
În cazul fobiilor simple senzaţia de frică este însoţită de o serie de simptome fiziologice (tahicardie, transpiraţii, tremor, respiraţie accelerată, furnicături în stomac, senzaţie de sufocare), simptome comportamentale ( senzaţia că te transformi în “stană de piatră” sau tendinţa de fugă) şi simptome subiective( care variază de la persoană la persoană şi includ gânduri cum ar fi “o să-mi pierd controlul”, “ o să leşin”, “nu pot face faţă”).
Reacţiile amintite- fiziologice, comportamentale şi subiective- menţin problema pentru că sporesc starea afectivă negativă iniţială şi mai mult decât atât, produc noi simptome ca anxietatea anticipativă, frustrarea. Dacă fobia persistă şi perturbă activitatea cotidiană, individul poate dezvolta şi reacţii depresive. De cele mai multe ori persoana evită situaţiile fobice, ceea ce îi vor menţine teama pentru că acesta nu învăţă că obiectul sau situaţia care îl sperie nu sunt atât de periculoase pe cât îşi închipuie. Ba mai mult, reacţiile celor din jur care fac anumite lucruri în locul celor celor speriaţi pentru a-i scuti de confruntarea cu stimulii anxiogeni, nu fac altceva decât să îi ajute să-şi menţină teama.
În ceea ce priveşte tratamentul se impune apelarea la psihoterapie care are ca scop desensibilizarea sistematică- cu alte cuvinte : dacă un comportament este învăţat el poate fi şi dezvăţat. Pentru început individul trebuie să identifice cu precizie toate situaţiile pe care le evită , după care va fi învăţat cum să le depăşească treptat, prin expunera gradate la situaţia care îi produce teamă.